MIHAI EMINESCU
N. 15 Ianuarie 1850 - D. 15 Iunie 1889
Mihai Eminescu și-a descris singur capacitățile sale muzicale într-o scrisoare către V. Micle „ Muzica întotdeauna mă predispune spre o visare creatoare. Dar compozițiile lui Chopin m-au transformat cu desăvârșire. Credeam la un moment dat că plutesc în sferele divine ale nemuririi dumnezeiești.
Era beția inteligenței care subjuga sufletul, îndemnându-l să armonizeze întreaga mea ființă. Numai pianul tău, minunata perlare a degetelor albe, dădeau această realizare. Clarul de lună în noaptea aceea sfântă îmi producea satisfacții pe care nu le-am avut niciodată în blestemata mea viață.
Regret amarnic că n-am învățat muzica, căci din copilărie mama care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine o ureche remarcabilă de muzician. Ascultând Nocturnele, m-am convins că Chopin ar fi scris poezii tot atât de geniale ca aceste compoziții. Nu poți fi mare compozitor, dacă nu posezi amândouă însușirile.” Nu ar fi putut nici El să scrie așa poezie, dacă nu cunoștea muzica universului.
Eminescu stăpânea tehnica muzicală, dispunând de însușiri naturale surprinzătoare în arta sunetelor (auz absolut, memorie muzicală excepțională).
Contemporanii au afirmat că Eminescu totuși nu a încercat să-și publice culegerile de folclor, preferând să topească în propria sa creațiune literară, comoara populară notată cu migală, perseverență și har.Eminescu a fost un necunoscut muzician profesionist și un pasionat folclor-ist și critic muzical, dar mai ales, un interpret autentic al artei populare, avea un repertoriu pe care îl stima și cânta când avea dorință, posibilitățile de înregistrare a vocii au apărut doar la câțiva ani. După spusele contemporanilor, dacă existau mai devreme, am fi avut vocea celebră a poetului. Pornind de la „poezia muzicii” din sufletul lui Eminescu, vom regăsi mai ușor „muzica poeziei” sale, cu lirismul cântecului de dor și dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular și culoarea instrumentului tradițional.
Eminescu manifestă o mare admirație față de muzica clasică și mărturie e referirea la piesa „La danse macabre” în „Visul unei nopți de iarnă”, ca dovadă a cunoașterii lui Saint-Saens, la „Norma” și la „Somnambula” de Belini punând preferințele sale în seama eroului din romanul „Geniu pustiu”, alături de Pablo de Sarasate și pentru Palestrina în „Sărmanul Dionis”.
Singurele compoziții cunoscute din timpul vieții poetului sunt două romanțe semnate de Iancu Filip(De ce nu-mi vii? și Pe lângă plopii fără soț...),
ambele scrise în 1887, când Eminescu se afla în vizită la sora sa, în
Botoșani. După moartea poetului, un număr apreciabil de autori, mulți
dintre ei uitați, au scris mici piese – serenade, romanțe, valsuri –
pentru voce cu acompaniament de pian sau cor. Din perspectiva actuală,
registrul stilistic în care se încadrează aceste piese este cel al
muzicii ușoare
– servesc drept argumente formele pieselor, instrumentația minimală,
lipsa de notorietate a celor mai mulți compozitori sau incapabilitatea
celor cunoscuți de a-și impune compozițiile din genuri mai largi
(orchestral, vocal-simfonic, operă). Reprezentativ pentru această ultimă
variantă, dar și unul dintre cei mai apreciați astfel de autori rămâne
Guilelem Sorban, cunoscut și astăzi pentru valsurile Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soț.
Mai jos puteți vedea reproduceri din publicații muzicale (partituri) și coperțile unor înregistrări pe versurile lui Eminescu, așezate laolaltă într-o ordine aproximativ cronologică.
Filip Iancu- De ce nu'mi vii?
Filip Iancu- Pe lângă plopii fără soț...
N. Dorința
George Popescu-Somnoroase păsărele
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 Iunie 1889.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.
Sursa: wikipedia; usarb.md; Youtube[ Alex Calancea Production]
Material cules si prezentat de Valentin Mateiu-Schiopu-Sectia Multimedia BJV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu