S-a născut la Lodz, în Polonia dintr-o familie de evrei, fiind al șaptelea copil, mezinul familiei. Și-a început studiile în Varșovia, unde a avut primul concert la vârsta de șapte ani.
În 1904 merge la Paris, unde îi întâlnește pe compozitorii Maurice Ravel, Paul Dukas, George Enescu și pe violonistul Jaques Thibaud. Debutează pe celebra scenă Carnegie Hall din New York în 1906 interpretând Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Camille Saint-Saens, concert pe care îl va cânta și în ultima sa apariție televizată în anul 1979.
Între 1932-1937 își întrerupe cariera concertistică pentru a-și
perfecționa tehnica relansându-se apoi ca un gigant al pianisticii
secolului al XX-lea. Pe parcursul celui de al doilea război mondial
cariera lui s-a desfășurat doar în Statele Unite unde primește cetățenia
în 1946. Pe lângă activitatea solistică s-a ocupat și de muzica de
cameră.
A refuzat să cânte în Germania
postbelică pentru că membrii familiei sale au fost exterminați de către
naziști. S-a retras de pe scenă la vârsta de 89 de ani în 1976,
recitalul de adio susținându-l la Londra.
A trăit 95 de ani; interesanta poveste a vieții lui fiind
cuprinsă în două volume autobiografice intitulate My Young Years (1973)
și My Many Years (1980). Era un poliglot vorbind fluent opt limbi. La 45
de ani s-a căsătorit cu Aniela (Nela) Mlynarska, cu care a avut patru
copii.
A murit la Geneva în anul 1982. Conform dorinței sale, corpul
său a fost incinerat, iar cenușa sa a fost adusă în Israel. Ea a fost
îngropată în Pădurea Ierusalimului, într-o pădurice care îi poartă
numele, lângă moshavul Aminadav.
Sursa: wikipedia;ro.m.wikipedia.org;npr.org
Material cules și prezentat de Valentin M.S.-Secția Multimedia BJV
Ion Cristinoiu a fost un compozitor, orchestrator, dirijor și instrumentist român. A urmat cursurile Școlii de muzică și ale Conservatorului '' Ciprian Porumbescu'' din București între anii 1959-1964. A făcut parte din orchestra Radioteleviziunii Române între anii 1964-1969 și din formația „Perpetum Mobile”. A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1969. Debutul în televiziune a fost în 1964 cu melodia Vreau să știu. A scris melodii de muzică ușoară și muzică de film.
A participat în calitate de dirijor la Festivalul internațional de la Atena în 1969 și la „Festivalul cântecului”, unde și-a prezentat piesa proprie Mediterana.
Premii
Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție în anii 1978, 1979, 1982, 1984, 1995.
Premiul pentru orchestrație la Festivalul internațional al șlagărului din Dresda, 1982.
A avut cele mai multe participări (16) la Festivalul Mamaia, unde a obținut
5 Trofee Mamaia:
1984 De n-ai sa vii; text: Ovidiu Dumitru, solist:Angela Similea
1988 Dacă într-o zi mă vei iubi; text: Ovidiu Dumitru, solist:Daniel Iordăchioaie și Deschid fereastra; text: Aurel Sorin, solist: Corina Chiriac
1992 Lasă-mi pe cer o stea; text: Dan V. Dimitriu, solist: Gabriel Cotabiță
1995 Raiul pe pământ; text: Mihai Dumbravă, solist: Gabriel Cotabiță
1997 Dacă n-ai pleca; text: Roxana Popescu, solist:
Monica Anghel
un titlu de laureat, un premiu I, două premii II, două premii
III, un premiu al criticii, un premiu al publicului, patru mențiuni.
În afara Festivalului Mamaia, a concurat la toate manifestările de gen, unde a obținut premii:
nouă premii I, patru premii II, patru premii III, cinci mențiuni ale publicului, două premii speciale ale juriului.
La Festivalul „Crizantema de Aur” a obținut în 1986 Premiul Uniunii Compozitorilor și în 1987 premiul I.
La 8 ani de la plecarea în altă dimensiune, i-a fost conferit premiul I pentru piesa Să ne-amintim de ziua asta, în interpretarea Corinei Chiriac. Versurile aparțin tot compozitorului.
Sursa: wikipedia.org; topromânesc .ro
Material cules si prezentat de Valentin Mateiu-Schiopu-Sectia Multimedia BJV
Janis Lyn Joplin s-a născut la 19 ianuarie 1943, în Port Arthur, statul american din Texas.
Supra numită PERLA, Janis Joplina fost o cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock, cu puternice influențe de rhytm and blues și soul.
Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generației flower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison.
La vârsta de 17 ani o regăsim cântând prin barurile americane cu specific de blues și jazz. Iar în anul 1966, cântă alături de trupa Big Brother and the Holding Company. În același an va înregistra și primul ei album.
În anul 1968, o găsim în celebrul oraș , New York unde înregistrează un alt album numit ''Cheap Thrills'', pe acest album se afla și melodie de mare succes ''Piece of my heart''.
În anul 1969 părăsește grupul de mai sus menționat și se alătură altui grup care se numea, Kozmic Blues Band, cu care a lansat un nou album care s-a intitulat '' I Got Dem Ol'Kozmic Blues Again Mama''! Acest album avea un accent amestecat de rock, soul și blues.
A participat la festivalul Woodstock în anul 1969 , unde a interpretat melodia ''Ball and Chain'', și ''Piece of my heart''.
Din păcate, artista avea spre finalul anului 1969 , probleme cu drogurile și o perioada s-a retras din viața muzicală, ultimul concert al artistei s-a desfășurat în Madison Square Garden, din New York. La puțin timp după terminarea concertului, Janis Joplin este găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului.
Corpul lui Janis Joplin a fost incinerat la Westwood, California, iar
cenușa i-a fost împrăștiată în Oceanul Pacific, pe plaja de la Stinson.
La șase săptămâni de la moartea sa, a fost lansat albumul ”Pearl”, în
1971, care s-a menținut pe locul întâi timp de 14 săptămâni.
Ion Besoiu a fost un actor de film, radio, teatru și televiziune român.A absolvit Academia de Teatru și Muzică din Sibiu, a activat ca actor în multiple ocazii și a fost directorul teatruluiLucia Sturza Bulandra din București.
A debutat în 1957. În anii 1970 a jucat în serialul Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan, în care i-a avut ca parteneri pe actorii Ilarion Ciobanu și Jean Constantin.
Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului ''Radu Stanca'' din Sibiu, după care s-a mutat la București, unde a jucat la teatrul ''Lucia Sturza Bulandra''și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.
Cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Cloșca, în "Procesul lui Horia" (1967), Serebreakov, în "Unchiul Vanea" (1983), Polonius, în "Hamlet" (1985), Oronte, în "Mizantropul" (1989), Corifeu, în "Antigona" (1993), Ferapont, în "Trei surori" (1995), Senecus, în "Caligula" (1996), și Muhoiarov Ivan Matveevici, în "Oblomov" (2003).
Câteva dintre filmele în care a jucat Ion Besoiu sunt: "Furtuna",
"Neamul Șoimărestilor", "Haiducii", "Răscoala", "Mihai Viteazul",
"Ciprian Porumbescu", "Păcală", "Ion, blestemul pământului, blestemul
iubirii", "Ultima noapte de dragoste", "Lumini și umbre".
În 2002 a primit premiul de excelență al Cinematografiei Române.
Ion Besoiu a fost președinte executiv al Fundației "Sibiul Vechi. Sibiu - Hermannstadt", asociație care îi ajută pe tinerii talentați și care oferă premii etnografilor.
A încetat din viață miercuri 18 ianuarie 2017, la Spitalul Fundeni din București.
Orlando Bloom este un actor britanic de cinema. El s-a lansat cu rolul Legolas în trilogia Stăpânul inelelor,
cunoscând faima prin următoarele apariții în filmele de fantezie,
istorice sau de aventură fantastică. Următoarele lui roluri le-au inclus
pe Legolas în trilogia Hobbitul, Will Turner în seria Pirații din Caraibe, Paris din Troia și Balian de Ibelin în Kingdom of heaven ,a avut o copilărie complicată.
Tatăl său, romancierul sud-african Harry Bloom,
a murit pe când avea 4 ani; mai târziu, pe când avea 13 ani, mama lui
i-a dezvăluit că părinte biologic îi e de fapt un prieten al familiei. A
fost încurajat să urmeze cursuri de artă dramatică, ceea ce a și făcut, mutându-se din Kent la Londra pe când avea 19 ani. A obținut roluri episodice în seriale precum Midsomer murders, iar debutul cinematografic a fost pelicula Wilde, în care a jucat alături de Stephen Fry.
Ulterior, Bloom s-a impus ca și personaj principal în filmele de la
Hollywood: i-a interpretat pe Balian de Ibelin în Kingdom of Heaven
(2005) și Elizabethtown (2005) ale lui Ridley Scott. Debutul pe scena profesională și l-a făcut la Duke of York' Theatre în Londra în 2007 și a apărut pe Broadway, într-o adaptare a piesei Romeo și Julieta în 2013. În 2009, Bloom a fost desemnat Ambasador al UNICEF-ului, iar în 2015 a primit premiul BAFTA Britannia Humanitaria Award.
Orlando vorbește fluent franceza și are o mulțime de calificative
"excelent" printre care la arta fotograficǎ, olǎrit, sculpturǎ și arta
dramaticǎ.
El este vegetarian și nu consumă deloc produse lactate, mâncǎrurile
preferate fiind pizza, pastele, orezul cu legume și cartofii copți.
Majoritatea cd-urilor din colecția sa sunt mai vechi de 10 ani. Primul
album cumpărat a fost "Thriller" al lui Michael Jackson. Dintre noii
interpreți, îi preferă mai degrabă pe cei de la Colplay și Radiohead.
Actorii sǎi preferați sunt Johny Deep, Edward Norton, Paul Newman și Daniel Day-Lewis iar filmele preferate sunt " Stand By Me" și "The Hustler and Amelie".
Adorǎ sporturile extreme, preferatele sale fiind snowbording-ul și surfing-ul.
Când nu lucreazǎ, Orlando Bloom își împarte timpul între Londra și Los Angeles.
În 2002 a fost nominalizat de revista "Teen People" printre cei mai atrǎgǎtori actori mai tineri de douǎzeci și cinci de ani, iar revista "People" îl desemneazǎ ca fiind cel mai vânat burlac al anului 2004.
Sursa Pinterest.com,protv.ro, wikipedia.org
Material cules și prezentat de Valentin Mateiu-Schiopu-Secția Multimedia BJV
(n. 12 ianuarie 1925, București – d.22 august 2006, București)
Laurențiu Profeta a fost un compozitor român evreu în special de muzică ușoară, dar și de muzică simfonică, vocal simfonică, instrumentală și corală.
Provine dintr-o familie care a iubit arta în varii înveșmântări.
Tatăl său studiase vioara; fratele, Alfons Profeta, medic, s-a afirmat
autoritar în domeniul editorial dar a fost și clarinetist în orchestra
lui Theodor Cosma. Unchii lor materni – Eliah și Achile Șaraga (cu
frumoase realizări în domeniul comercial) au fost cei care au susținut,
primii, editarea operelor lui Alecsandri și Eminescu, la Iași. Au fost
chiar editorii marilor poeți.
Laurențiu s-a îndreptat de la început către muzică. A studiat cu
Nicolae Lungu la o școală de specialitate pe strada bucureșteană Cometa,
apoi pianul cu Florica Muzicescu. Intrase la Conservatorul bucureștean
de unde a fost exmatriculat pe criterii de naționalitate.
Reintră la studii, îți desăvârșește pregătirea cu Ioan D. Chirescu, Paul
Constantinescu, Alfred Mendelssohn; apoi la Conservatorul Ceaikovski
din Moscova (1954-1956). A urmat și cursurile Facultății de filozofie
din București (1945-1949). Apoi, își începe prodigioasa carieră în
muzică.
Laurenţiu Profeta a fost pasionat și de filozofie, urmând în paralel și
cursurile Facultății de Filozofie din București pe care a absolvit-o.
În 1946 devine membru activ al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor,
în al cărei comitet de conducere este ales în 1959. Director adjunct
în Societatea Română de Radiodifuziune (1948-1952), activează în
Comitetul de stat pentru cultură și artă (Director al Direcției Muzicii
1952-1960), contribuie la elaborarea regulamentului de funcționare al
magazinului Muzica al UCMR. În 1960 devine secretar, pentru
zece ani, al Comitetului Național Român pentru Consiliul Internațional
al Muzicii. A reprezentat România la Congresele internaționale ale
muzicii la Paris, Roma, Viena, Berlin, Bruxelles ș.a.
A scris mult: muzică de film, de scenă, pentru scenă, mai ales muzică așa numită ușoară. Am mereu în minte exemplul lui George Enescu (scria Laurențiu Profeta): l-aș rezuma în patru cuvinte: geniu, generozitate, muncă, modestie. Așa s-a profilat prestigioasa lui personalitate. Un unicat, construit pe un criteriu far: MELODIA.
A primit Premiile Uniunii Compozitorilor în 1968, 1969, 1977, 1984: în 2003, Marele Premiu al Uniunii.
În muzica ușoară a semnat peste 280 de melodii: multe dintre ele, șlagăre.
Premii și distincții
Premiul „George Enescu” (1946)
Premiul III de compoziție „George Enescu” (1953)
Mențiune la Concursul internațional al Festivalului Internațional al Tineretului de la Viena (1959)
Ordinul Muncii clasa III (1959)
Premiul III, Mamaia (1969)
Ordinul Meritul Cultural clasa a – III – a (1969)
Premiul Uniunii Compozitorilor (1968, 1969, 1977, 1984)
Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1999)
Premiul I la Festivalul Național de Cântece pentru Copii de la Cairo (1999)
Diploma de excelență pentru întreaga activitate (Festivalul Mamaia, 2000)
Sursa: wikipedia.org;radioromaniacultural.ro;
Material cules si prezentat de Valentin Mateiu- Schiopu-Sectia Multimedia BJV
Muzica rock s-a
născut în anii ‘50 al secolului XX în SUA prin combinarea mai
multor genuri muzicale: blues, muzică gospel, muzică country,
muzică western. Evidențiindu-se ca gen muzical independent în anul
1945 fiind denumit până în anul 1964 ca rock`n roll. După 1964
s-a denumit pur și simplu rock. Modificarea terminologică indică
continuitatea dar și o ruptură față de perioada precedentă.
Rock-ul nu mai era doar pentru dans. Mișcarea rock după anul 1964
este influnțață de grupul britanic Beatles.
Alcătuit în jurul nucleului format de Lennon și McCartney,
care au cântat prima dată împreună la Liverpool în 1957, grupul
s-a dezvoltat dintr-o pasiune comună pentru rock-and-rollul
american. La fel ca toate personalităţile de la începutul
rock-and-rollului, Lennon, chitarist și vocalist, şi McCartney,
basist și vocalist, erau în mare măsură muzicieni autodidacți.
Compozitori precoce, au strâns în jurul lor diverşi instrumentişti
pe care îi schimbau permanent;la sfârșitul lui 1957 grupului i s-a
alăturat Harrison, chitarist, apoi, în 1960, timp de câteva luni,
Sutcliffe, un tânăr pictor promițător, care a adus în trupă un
simţ al stilului boem.
După ce au cântat o perioadă skiffle, un stil vesel de muzică
folk, agreat în Marea Britanie la sfârşitul anilor 1950, și după
ce au schimbat numele formației de mai multe ori (the Quarrymen, the
Silver Beetles și, în sfârșit, the Beatles), trupei i s-a
alăturat şi un baterist, Best, și a intrat pe scena mică, dar
explozivă a „muzicii beat”, întâi în Liverpool, apoi, în
timpul unor vizite lungi între 1960 și 1962, în Hamburg – alt
port la mare plin de marinari însetați de rock-and-roll ca fundal
pentru paharele de whiskey şi aventurile cu femei.
În toamna lui 1961, Brian Epstein, managerul unui magazin de
discuri din Liverpool, a văzut trupa și s-a îndrăgostit
instantaneu de muzica ei. Convins de potențialul lor comercial,
Epstein a devenit impresarul lor și a început să bombardeze
companiile muzicale britanice importante cu scrisori și casete cu
înregistrări ale trupei, obținând, în final, un contract cu
Parlophone, o filială a casei de discuri gigant EMI. Cel care s-a
ocupat de cariera lor la Parlophone a fost George Martin, un muzician
cu o instruire clasică;el și-a pus amprenta încă de la început
asupra formației, întâi sugerând ca trupa să angajeze un
baterist mai cizelat (l-au ales pe Starr), apoi rearanjând a doua
piesă pe care o înregistraseră (și primul hit britanic), Please
Please Me, pe care a transformat-o dintr-o melodie lentă
într-una veselă și ritmată.
THE BEATLES-ABBEY ROAD
Pe parcursul iernii și în primăvara lui 1963, The Beatles și-au
continuat ascensiunea către faimă în Anglia, producând
înregistrări energice ale unor melodii originale și cântând în
același timp rock-and-roll american clasic la diverse emisiuni de
radio ale BBC. În aceste luni, fascinația pentru formație – la
început doar din partea tinerilor fani britanici ai muzicii pop –
a depășit limitele normale de gusturi, clasă și vârstă, iar
discurile și concertele lor s-au transformat în subiecte de
comentariu public pe o scară foarte largă.
În toamna acelui an, când au avut câteva apariții mult-amânate
la televiziunea britanică, frenezia populară i-a determinat pe
ziariștii britanici să găsească un nou termen pentru a defini
fenomenul:Beatlemania. La începutul lui 1964, după apariții la fel
de tumultuoase la televiziunea americană, același fenomen a erupt
în Statele Unite, provocând așa-zisa invazie a imitatorilor
britanici ai trupei Beatles din Marea Britanie.
Beatlemania era ceva nou. Muzicienii din secolul XIX au stârnit,
cu siguranță, frenezie – un exemplu fiind Franz Liszt – însă
înainte ca mass-media moderne să creeze posibilitatea unei frenezii
colective. Mai târziu, idoli pop precum Michael Jackson la jumătatea
anilor 1980 și Garth Brooks în anii 1990 au vândut un număr
aproape egal de discuri fără să dea naștere unui fenomen care să
se apropie măcar de isteria provocată de The Beatles. În vara lui
1964, când au apărut în A Hard Day’s Night, un
film despre fenomenul Beatlemania, efectul produs de trupă a fost
evident în toată lumea, când nenumărați tineri imitau părul
lung, umorul și atitudinea zvăpăiată, caracteristice membrilor
trupei.
THE BEATLES- Paperback Writer
Zarva generală a avut rolul unui impuls, convingându-i pe Lennon și McCartney de talentul lor de compozitori și dând naștere unei
efuziuni a experimentului creativ, fără precedent în istoria
muzicii rock, care până atunci fusese privită în general (și cu
o oarecare justificare) ca un gen dedicat prin excelență
adolescenților. Între 1965 și 1967 muzica trupei s-a schimbat
rapid și a evoluat, devenind mai subtilă, mai sofisticată și mai
diversă. Repertoriul lor din acei ani varia de la balada
pop Yesterday și acordurile enigmatice de folk
ale melodiei Norwegian Wood (ambele lansate în
1965) până la melodia hard rock halucinantă Tomorrow
Never Knows (1966), cu versurile inspirate din ghidul lui
Timothy Leaty, Experiența psihedelică (The
Psychedelic Experience, 1964).
De asemenea, includea și fundalul sonor carnavalesc Being
for the Benefit of Mr. Kite! (1967), în care apăreau și
versuri care redau fluxul conştiinței, scrise de Lennon, și un
aranjament inventiv (al lui George Martin) construit în jurul unor
fragmente unite aleatoriu de sunete de orgă înregistrate – un tur
de forță al prestidigitației tehnologice, tipică pentru lucrul în
studio al unei trupe din vremurile noastre.
În 1966, The Beatles și-au anunțat intenția de a renunța la
concerte pentru a se concentra asupra exploatării resurselor oferite
de studioul de înregistrări. Un an mai târziu, în iunie 1967,
această perioadă de reînnoire creativă urmărită atent a atins
punctul culminant odată cu lansarea Sgt. Pepper’s Lonely
Hearts Club Band, un album care, după cum arată modul în care
a fost primit de tinerii din lume, reprezintă dovada indiscutabilă
a geniului trupei și, în același timp, a unei promisiuni utopice a
acelei epoci.
Mai mult decât o trupă de muzicieni, The Beatles au ajuns să
întruchipeze în mintea a milioane de tineri ascultători bucuria
unei noi contraculturi a hedonismului și experimentului neinhibat –
prin muzică și printr-un stil nou de viață. (În acei ani,
diverși membri ai trupei încercau droguri halucinogene precum LSD și exerciții spirituale exotice precum meditația transcendentală,
o tehnică pe care o învățaseră de la yoghinul Maharishi Mahesh,
un guru recunoscut din India).
The Beatles
Song: Mr. Postman
Sursa: Wikipedia; Internet, Youtube
Material cules și prezentat de Valentin Mateiu-Schiopu-Sectia Multimedia BJV
John McLaughlin, sau Mahavishnu John este un chitarist de jazz, jazz-fusion și jazz-rock englez. Discipol al lui Miles Davis a excelat în mai multe stiluri, începând cu Jazz clasic, fusion, Jazz-rock, muzică clasică indiană, flamenco.
McLaughlin și-a început cariera jucând blues și rock la Londra la începutul anilor 1960 și a continuat să cânte jazz gratuit cu personalități britanice importante înainte de a se muta în Statele Unite în 1969.
A lucrat împreună cu Georgie Fame și Blue
Flames, Alexis Korner, Graham Band Organization și Trinity, precum și
grupul de interpreți la orga - Brian Auger. Imediat după asta pleacă în
Germania unde canta alături de trupa Gunter Hampel.
În 1970, McLaughlin a părăsit Chinmoy, a abandonat numele
Mahavishnu și a început să cânte la chitară acustică în trio-ul său
Shakti, alături de violonistul indian L. Shankar și tabla- jucătorul Zakir Hussain. Noua sa chitară avea două diafragme, una cu corzi ridicate traversând cealaltă. Improvizația lui McLaughlin - cu fraze din blues, rock (în special Jimi Hendrix ), flamenco, jazz și muzică indiană - se încadrează ușor într-o varietate de muzică de fuziune.
După o scurta colaborare cu Carlos Santana pe "Love Devotion Surrender" în 1972, (Santana fiind un alt adept al lui Guru Shri Chinmoy Ghose),
John McLaughlin decide ca e timpul sa colaboreze cu muzicieni indieni:
violonistul L. Shankar, percuționistul Zakir Hussain și Raghavan. Astfel
se naște în 1975 grupul Shakti, care concertează în întreaga lume până în 1977.
1978. Împreună cu L. Shankar, McLaughlin continua în trupa nou formata, One Truth Band, trupă cu o viață extrem de scurta.
Urmează o perioada în care John McLaughlin își intra pe deplin în drepturi, compunând albumul "Electric Guitarist".
1996 deschide pentru McLaughlin un nou capitol - albumul "The Promise",
pe care are colaborări importante cu nume sonore mondiale: Jeff Beck,
David Sanborn, Sting, Miles Davis, Al Di Meola și Paco de Lucia.
2006 a fost anul în care McLaughlin revine obsedant asupra celor mai
bune momente Mahavishnu Orchestra. Astfel, experimente ce includ
sonorități de jazz, rock și chiar muzica indiana sunt din nou abordate
pe albumul "Industrial Zen", o sinteza a 30 de ani de experimente
muzicale combinate cu geniul creator și interpretativ al lui John
McLaughlin.
Sursa; wikipedia; best music.ro;abstract logicx;alamy;twiterș youtube . com
Material cules și prezentat de Valentin_Mateiu_Schiopu-Sectia Multimedia BJV
Mihai Constantinescu a fost unul dintre cei mai cunoscuți interpreți și
compozitori de muzică ușoară tradițională românească, fiind autor a zeci
de șlagăre care au rămas în memoria mai multor generații.
A fost un cântăreț[român de muzică ușoară. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport din București în anul 1973. În anul 1972,
termină Școala Populară de Artă, clasa Florica Orăscu. Mihai
Constantinescu face parte din corul de copii al Radiodifuziunii, iar în
anul 1974 intră în grupul Mondial.
Mihai Constantinescu face parte din trio-ul lansat de Titus Munteanu din care mai fac parte Olimpia Panciu și Marius Țeicu.
În anul 1999 editează în format single «Iubiți și câinii vagabonzi»
În anul 2003, unul din albumele de pe dublul CD al Anastasiei Lazariuc cuprinde piese scrise de Mihai Constantinescu.
A efectuat turnee în toate țările ex-socialiste, în Germania, în SUA și în câteva state din vestul Europei.
În 2002,
luna mai, primește Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare «O
zi printre stele» din partea Ministerului Culturii și Cultelor.
În 2002, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din
România îi editează un caiet de cântece selectate din șlagărele lansate
în trei decenii.
S-a stins din viață pe 29 Octombrie2019, la Spitalul de Urgență Floreasca din Capitală. cauza decesului a fost un stop cardio-respirator, al treilea suferit în decursul celor aproape șase luni de când era internat la Terapie Intensivă.
s-a stins din viaţă pe
29 octombrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală. Decesul
artistului a fost declarat în jurul orei 19.00, în urma unui stop
cardio-respirator, al treilea suferit în decursul celor aproape şase
luni de când era internat la Terapie Intensivă